JURNAL DE IZOLARE. ZIUA 14. Astăzi m-am hotărât să fac o listă cu lucrurile care îmi lipsesc în perioada asta. Dar nu pentru a-mi plânge de milă, ci pentru a vedea cum pot rezolva frustrarea care rezultă de aici. Citește să vezi ce am pus în lista asta, iar următorul articol îți va dezvălui cum m-am gândit să acționez. După ce vei citi articolul, fă propria listă, observă ce poți face, iar dacă nu știi, sună-mă, te pot ajuta!

 

Duminică, 29 martie 2020, ziua a 14-a de izolare. Până pe la ora două din amiază am avut un plan. La două am terminat, iar dacă într-o duminică normală, probabil m-aș fi odihnit, acum, nu odihna îmi lipsește. Și cumva o discuție casnică, ușor banală, mi-a activat „butoanele” de frustrare. Dar am realizat că frustrarea nu avea legătură cu discuția, ci cu situația în care mă aflu. Da, ai dreptate, nu sunt singura, dar mă pot frustra doar pentru mine, și cumva aleg să mă simt frustrată doar pentru problemele mele, nu pentru ale tuturor – e o modalitate de conservare a sănătății mele mintale, aș vrea să înțeleagă asta toți cei care incită la panică și anxietate, și la ură, orice motivație ar avea ura asta.

Așa că am decis să fac o listă cu lucrurile care îmi lipsesc în perioada asta. Dar nu pentru a mă pune în genunchi și a-mi plânge de milă, ci pentru a găsi soluții. Ce vreau să știi, este, că nu este un top, sunt doar constatări punctuale.

• Pacienții/ Clienții mei. Chiar dacă nu m-am gândit să fac un top, asta sigur este pe primul loc. Și asta nu din considerente financiare (deși aș fi ipocrită, să nu recunosc că și ăsta este un motiv – eu recunosc măcar!!!). Ce îmi lipsește cu adevărat este zâmbetul larg al omului la finalul unei ședințe de regresie hipnotică – toți pleacă cu zâmbetul ăsta, iar pentru zâmbetul acesta trăiesc.
• Munca mea, care este acum hobby-ul meu. Sunt foarte multe voci care spun: „acum ai timp să te ocupi de hobby-urile tale”. Foarte adevărat, dar după ce mi-am resetat viața, munca mea este hobby-ul meu cel mai important. Nu spun că nu îmi plac și alte lucruri, dar nu la fel de mult ca jobul meu de azi.
• Rutina zilnică. Rutina nu este un lucru rău, dacă nu te transformă în robot. Ce înțeleg eu prin rutina asta? Păi: te trezești, bei o cafea, timp în care îți faci sau revezi programul zilei, apoi te fardezi, te îmbraci frumos, îți pui pantofi cu toc și pleci la muncă. Poate vei spune: Ce frivolă! Nu, mai ales domnilor, nu ne fardăm și nu ne punem tocuri pentru voi, ci pentru Noi cu „N” mare, cele mai multe dintre noi, ca să fiu sinceră până la capăt. Până la plecatul la muncă este ritual, munca și apoi întoarcerea acasă este rutină, o rutină pozitivă. Nu vreau să fac acum o discuție filozofică despre „munca l-a creat pe om”, dar pe mine mă întregește.
• Rutina îngrijirii corporale. O să recunosc, „în gura mare” că îmi e dor să merg la hair-stylist-ul meu, la manichiuristă, la cosmetică și alte asemenea. Frivolă din nou?! NU. Și iar din nou, fac astea doar pentru mine, pentru nimeni altcineva! Și Da, e o rutină care îmi lipsește.
• Soarele pe față. Sunt dependentă de soare și aproape urăsc iarna. Iar zile ca cea de azi, când afară este „deja exagerat de frumos în carantină”, mă fac să mă simt tristă, și să îi invidiez pe cei care nu stau la bloc, la etajul cinci, cu balcon închis.
• Prietenii. Am prieteni în continuare, dar sunt izolată de ei. Cumva sunt anacronică și niciodată nu mi-au plăcut rețelele de socializare. Le înțeleg importanța, le folosesc, dar am alegerea să nu îmi placă: nimic nu se compară cu contactul uman propriu-zis, în toate formele sale, și te las pe tine să faci o listă ....
• Freamătul orașului. Și dacă aș alege să nu respect izolarea, ceea ce nu voi face – responsabilă fiind – ce sens are să te plimbi într-un oraș lipsit de oameni?!
• Terasele pline ale Bucureștiului. Sunt bucureșteancă prin „adopție”, dar când vine primăvara, terasele sunt sufletul reînnoit al orașului. Acum pare că nimic nu are nevoie să fie nou. Suntem posomărâți, triști, și ne lipsește suflul terasei, și primăvara.
• Sentimentul de a fi utilă. Prin ceea ce fac – hipnoterapie, regresie hipnotică, coaching nutrițional, mă simțeam utilă, iar prin faptul că câștigam bani din hobby-ul meu, mă simțeam și mai utilă. Eram utilă pentru mine, pentru famila mea și pentru alții. Și dați-mi voie doamnelor și domnilor, să resping ideea că pot fi utilă gătind, am mult mai multe de oferit, că pot fi utilă făcând curat în casă, am mult mai multe de oferit. Nu vreau să jignesc pe nimeni, doar că nu am talente de gospodină, și cred că pot face mai mult pentru mulți dintre noi. Deci mă simt inutilă.
• Evenimentele, cursurile, concertele și spectacolele. Toate astea. Sper că nu am nevoie să detaliez ca să înțelegi.
• Certitudinea. Au trecut două săptămâni. Mult pentru mine. Dar mai mult este faptul că nu știu câtva dura, iar dacă nu știu cât va dura, nu pot să fac o strategie. Aș vrea să știu că starea asta va dura 30 zile, 60 de zile, 10 spătămâni... sau cât? O să vă spun o poveste: când am fost prima dată la un osteopat, înainte de o manevră dureroasă mi-ai spus: „ce voi face acum te va durea FOARTE RĂU cam 5 secunde, după care totul va fi mai bine pentru tine”. Ce s-a întâmplat? A făcut o manevră la nivelul coloanei mele toracale. Cât m-a durut? Al dracului de rău! Dar a durat mai puțin de 5 secunde! Dar știam asta. Toată starea asta „doare”, al dracului de rău – dar aș suporta mai ușor dacă aș ști cât va dura!!!!! Și aș suporta la fel de ușor să știu că cineva îmi va promite – cu argumente pertinente - că va fi mai bine!!!!
• Mai sunt și altele. Poate mai vorbim despre ele.

Fă și tu lista ta, și vreau să vreau să împărtășim impresii pe pagina mea, așa că dă un like, un share sau pune o întrebare.