Sunt o persoană activă, dar și foarte responsabilă. În contextul epidemiologic actual, ăsta cu virusul, al cărui nume aleg în continuare să nu îl pronunț sau scriu, am hotărât să lucrez de acasă, online. Este pentru prima oară în viața mea când lucrez de acasă. Dacă ești curios ce am făcut – cel mai stupid lucru din anul acesta - dar mai ales revelația pe care am avut-o în procesul de introspecție de după, citește mai departe!

Contextul:

Sunt medic, după cum poate știi. Am lucrat în spital, am făcut gărzi, s-a întâmplat să nu ajung două zile acasă. Dar când am ajuns, am lăsat la ușă grijile și preocupările, pentru că atunci când ajungi acasă, casa ta e sanctuarul de liniște și armonie.

Am lucrat aproape 16 ani în asistență socială, unde m-am întâlnit frecvent cu urgențe sociale, și țin minte o iarnă grea, în care am ajuns acasă după 72 de ore. Dar când am ajuns acasă, grijile și oboseala au rămas pe pragul ușii de la intrare.

De peste 3 ani, mi-am resetat viața și sunt astăzi atât medic, dar și hipnoterapeut. În anii aceștia m-am străduit să ajut oamenii să devină mai sănătoși, mai echilibrați, să își vindece fricile și emoțiile negative, să devină cea mai bună variantă a lor. Dar când ajungeam acasă lăsam la ușă tot răul din lume.

Ei, virusul a schimbat asta. Și de trei zile lucrez de acasă. Și recunosc că îmi e greu și nu știu cum să fac asta. Sanctuarul s-a transformat în birou, am adus cu mine toate fricile și anxietățile lumii, inclusiv ale mele.

Prima zi m-am comportat „ca acasă”, haine lejere, documentare pe Netflix, ceva planuri de viitor – regândirea strategiei de business în contextul actual. Nu a fost rău, dar nici bine – cumva m-am simțit inutilă.

A doua zi am regândit abordarea – m-am îmbrăcat în haine office și pantofi cu toc, m-am fardat și eram gata de muncă. Și unde lucrez? Se întâmpla, și înainte de virus, să îmi iau de lucru în weekend și puneam laptopul pe masa din bucătărie – dar cumva aveam alegerea de a lucra sau nu. Am invadat spațiul „de birou” al soțului meu, l-am rearanjat, m-am instalat... dar nu era locul meu. Nici așa nu a fost bine.

Ce am făcut?

După două zile, am concluzionat că nu îmi găsesc locul, că e o decizie responsabilă, dar care mă duce în depresie. Și acum despre lucrul cel mai stupid ....

Ieri dimineață, după cafeaua băută la ora 5, pentru că deh... nici nu dormi când ai griji, am tras concluzii: haine lejere – Nu, pantofi cu toc -Nu, bucătărie -Nu, biroul lui Cristi – Nu. Am zis: pune-te în pat și vei găsi o soluție.

Soluția a venit destul de repede: parizer prăjit!!!!!!! M-am gândit puțin că nu e sănătos, dar foarte puțin! M-am ridicat din pat, am pus o tigaie pe foc, cu ulei (mănânc foarte puțin ulei în ultimii ani, și niciodată prăjit), am atacat rezerva de parizer a mamei mele (pe care nu am reușit să o conving să își schimbe stilul alimentar), am tăiat două felii, și le-am pus în uleiul încins. Cumva doar conștiința m-a oprit să pun și două ouă peste parizer. Și am mâncat – gustul a fost oribil, apoi colecistul meu s-a revoltat și mi-a fost rău – dar asta știam că va fi, mi-am asumat-o.

Ieri dimineață mi-am încălcat toate regulile pe care le predau în sesiunile de coaching nutrițional: nu mânca sub impuls, nu prăji, mănâncă lucruri cât mai naturale, și altele. Și – responsabilă fiind – pe la prânz am decis să văd și să înțeleg care a fost motivul pentru care s-a întâmplat asta.

Puterea minții și mecanismele ei de protecție:

Procesul de introspecție m-a dus într-o amintire fabuloasă: eu copil, 10-12 ani, în vacanța de vară la bunici. Îmi aduc aminte ziua aia de vară, călduță, cu soare, frumoasă, la țară, cu toată liniștea de acolo, și toată iubirea din lume concentrată în locul acela, și toată iubirea lumii era doar pentru mine. O după amiază de joacă cu prietena mea, și leagănul ei fascinant. Și seara, mama ei ne-a chemat la masă, era încă lumină, și doar iubire, și nu aveam nicio grijă, mă simțeam cel mai fericit copil de pe pământ, atunci, acolo. Și la masă am mâncat parizer pane (probabil felul ăsta de mâncare are sens doar pentru cei care au trăit perioada ceaușistă, și credeți-mă gustul era altul, pentru că sigur era și ceva carne acolo pe lângă soia, nu doar prafuri din saci).

Ancorele gustative sunt extrem de puternice, pentru că activează mecanisme hedonice. Ce s-a întâmplat atunci: am ancorat lipsa grijilor cu gustul parizerului pane.

Ce s-a întâmplat ieri dimineață: subconștientul meu a tras concluzia că am prea multe griji, frici și anxietăți acum, și „el știa" că parizerul pane le poate anula! Ce nu știa el, a fost că nici parizerul  nu mai e ce a fost!!! 

Subconștientul meu a ales un mecanism de protecție, pe care el l-a considerat benefic cu siguranță. Încă o dată însă, am primit dovada puterii minții subconștiente, și a faptului că este ncesar să preluăm controlul acesteia.

Să ai o zi minunată, și te rog scrie-mi dacă ai avut și tu astfel de conștientizări.