De poţi să nu-ţi pierzi capul

Când cei din preajma ta şi-l pierd,

Şi pentru asta ţi-aduc o vină grea;

De poţi să crezi în tine când se-ndoiesc cei mulţi

Şi totuşi, de-ndoiala acestora să-asculţi,

De poţi s-aştepţi şi de-aşteptare să nu fii obosit,

Iar de te mint vreunii, să nu te simţi minţit;

De poţi visa , iar visul stapân să nu-ţi devie,

De poţi gândi, iar gândul o ţintă să nu-ţi fie,

De poţi să-nfrunţi izbind şi soarta dimpotrivă

Şi să te porţi cu-aceste năluci deopotrivă

De vezi sfărmate lucruri cu viaţa ta plătite

Şi poţi să le-nalţi iarăşi cu scule învechite,

De poţi să strângi grămadă tot ce-ai agonisit

Şi să-ţi încerci norocul cu banul azvârlit

Iar de vei pierde totul s-o iei de la-nceput

Fără să scoţi un murmur de ceea ce-ai pierdut,

De rabzi ca adevărul ce-ai spus fără prihană

Răstălmăcit să-ajungă pentru nebuni capcană,

De poţi puterea, nervii şi inima sili

Să-ţi mai slujească mult, încă, după ce-or pieri

Şi să ţii piept la toate, deşi n-ai sprijin drept nimic

Decât voinţa ce te-ndeamnă ”ţine piept!”,

De poţi vorbi cu gloata şi să-ţi păstrezi tăria,

Ori de-i umbla cu regii să nu-ţi pierzi omenia,

De n-o putea nici unul să-ţi dea vreo lovitură

Şi toţi te-or ţine-n seamă, dar nu peste măsură,

De poţi să umpli bine momentul trecător

Cu şaizeci de secunde cât ţine drumul lor,

Al tău va fi pamântul cu-a’ sale bogăţii

Şi mai mult decât asta, OM, fiule, vei fi!